Naţionala României este o echipã a prelugirilor, de asta ne-au convins asearã jucãtorii care au îmbrãcat tricourile primei reprezentative. Mai erau câteva minute şi mai toţi jucau de parcã aşteptau minutele de prelungire şi loviturile de la 11 metri şi probabil portarul aştepta sa-i audã pe comentatori sã strige : “Apãrã Tãtãruşanu!”. N-a fost sã fie, nu i-a anunţat nimeni cã 55.000 de oameni aşteptau sã punem presiune pe acele ultime câteva minute în care trebuia sã dãm totul. Eşec total, echipa naţionalã a fost exact la aceeşi înãlţime cu calitatea gazonului, care a semãnat mai degrabã cu un maidan scormonit de cârtiţe, de la marginea unui sat. Ce le lipseşte jucãtorilor noştri nu se poate cumpãra de la nici un magazin. Atitudinea pe care trebuiau sã o punã în practicã s-a mutat în tribune, publicul s-a comportat exact cum trebuia, poate chiar peste aşteptãrile oricui. Un public mare care s-a adaptat rapid condiţiilor şi care a purtat cu mândrie şi merit tricoul celui de-al doisprezecelea jucãtor.

Încã o calificare ratatã, încã un campionat european la televizor, încã un an în care ne vom pune întrebarea : “Dacã era şi România...?” Pentru noi toţi sunt preocupãri cotidiene de microbişti de naţionalã, pentru echipa naţionalã prioritatea este acum purtãtorul banderolei de cãpitan. Nu avem echipã asta e clar şi nu se întrevede prea curând un viitor strãlucit. Tot ce se învârte în jurul primei echipe e ceva stricat. Pânã şi imnul pãrea sã prevesteascã debutul unei seri compromise. Marcel Pavel a fost invitat sã cânte imnul, probabil din cauzã cã Florin Salam era ocupat cu amenajarea apartamentului din Paris.

Mai avem de învãţat. Degeaba avem Arena Naţionalã. Ne mai trebuie ceva. Nu e deajuns sã-i dai unui bãştinaş de pe Amazon un telefon mobil, trebuie sã-l mai înveţi sã-l şi foloseascã !